Cineva mi-a oferit o poveste. Frumoasă şi tristă, deopotrivă. Cu tâlc.
O staţie de metrou din Washington (DC), într-o dimineaţă friguroasă de ianuarie2007.
Un om cântă la vioară şase piese de Bach timp de 45 de minute.
În acest timp, aproximativ vreo două mii de oameni trec prin staţie în toate direcţiile, majoritatea mergând spre serviciu …
După primele 3 minute, un bărbat între doua vârste îl observă pe violonist cântând. Se opreşte, pentru câteva secunde, după care pleacă mai departe, grăbit.
Alte 4 minute mai târziu, violonistul primeşte primul dolar: o femeie îi aruncă un dolar în cutia viorii şi îşi continua drumul, fără să se oprească.
După 6 minute, un tânăr se opreşte şi îl ascultă, sprijinindu-se de zid. Apoi, se uită la ceas şi pleacă grăbit.
După alte câteva minute, un băieţel de 3 ani se opreşte, dar mama lui îl împinge mai departe. Copilul se opreşte iar şi se uită la violonist. În final, mama îl prinde de mână şi îl trage după ea. Copilul merge, dar ţine capul întors şi se uită mereu la cel care cântă.
La fel s-a întâmplat cu mai mulţi copii care au trecut pe acolo. Dar toţi părinţii, fără excepţie, i-au tras pe copii după ei şi şi-au continuat drumul.
Timp de 45 de minute, violonistul a cântat fără oprire.
Doar 6 oameni s-au oprit, pentru o perioadă puţin mai lunga, să îl asculte.
Vreo 20 i-au dat bani, din mers.
Abia a strâns în total vreo 32 de dolari.
După aproape o oră şi-a strâns lucrurile şi a plecat, fără să fie băgat în seamă de cineva.
Nimeni nu l-a aplaudat, nimeni nu l-a lăudat, …
Şi, acum, surpriza: Nici unul dintre cei care au trecut prin staţie nu a ştiut că violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni din lume, cântând unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodată (aceleaşi suite pe care le cânta dumnezeieşte şi George Enescu!), la o vioară a cărei valoare este estimată, undeva, cam între trei şi cinci milioane de dolari.
Cu două zile înainte, Joshua Bell a concertat cu casa închisă la un teatru din Boston, unde un bilet costa de la o sută de dolari în sus.
Aceasta e o poveste adevărată: Joshua Bell cântând singur în staţia de metrou, a fost o acţiune organizată de Washington Post, ca parte a unui experiment social despre percepţie, gust şi priorităţile oamenilor.
Întrebarea care a reieşit: într-o ambianţă şi la o ora nepotrivite, putem distinge ceva frumos ? Ne oprim pentru a aprecia frumuseţea adevărată? Recunoaştem talentul într-un context neaşteptat?
Una dintre posibilele concluzii care au reieşit din acest experiment, ar putea fi: dacă nu avem un moment în care să ne oprim şi să îl ascultăm pe unul dintre cei mai buni interpreţi din lume, cântând unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodată, la unul dintre cele mai fine instrumente … pe lângă câte alte lucruri minunate nu am trecut nepăsători, câte alte lucruri nu am trecut, în grabă, cu vederea?
De ce spun că povestea este frumoasă şi tristă? Pentru că, în urmă cu mai bine de două decenii, am ascultat vrăjit, mai bine de o oră, pe străzile Frieburg-ului, un student care mi-a cântat Mica serenadă a lui Mozart, căruia i-am dăruit o monedă de 2 mărci – în mână, nu aruncată în cutie, şi care m-a zăpăcit, mai apoi, cu un potpuriu de teme clasice de jazz, interpretate la saxofon. Pe străzile îngheţate ale oraşului cu aspect de burg medieval, dar cu vitrine imense de sticlă ale magazinelor moderne, nu ştiam ce vibrează mai tare: ancia saxofonului, suprafeţele vitrate sau inima mea!? În tot acest timp, o mulţime de trecători treceau ca … în gara din Washington. Iar când a venit, în cele din urmă, persoana cu care aveam întâlnire, m-a dus de-acolo, cam tot aşa cum duceau mamele pe copii, în gara unde cânta Joshua Bell. Oare, ce mai face muzicianul care m-a vrăjit?!
Aţi recunoaşte …
Posted in: 8 - D'ale Internet-ului
Posted on 18 martie 2009
0