Munca de jurnalist nu are orar. Mergi unde trebuie, când e dispus interlocutorul, fără să ţii cont de ore de masă ori de oboseala din oase (să nu uităm că am de două ori 28 de ani şi nu mai am oscioarele chiar aşa de tinere!), tragi de mânecă, tragi cu urechea, tragi de limbă, până afli ce doreşti ori descoperi ce nici nu te aştepţi, …
Aseară am fost să discut cu cel căruia i s-a dăruit un scaun cu rotile ca să se poată deplasa mai uşor. Pentru că are un picior amputat. Discuţia s-a mişcat greu. Omul ar fi vrut să spună multe, dar … să nu spună nici prea multe. A trebuit să reiau de mai multe ori subiectele abordate, pentru că obţineam informaţii care se băteau cap-în-cap.
Dar, când am zărit cutia viorii şi l-am întrebat dacă ştie să cânte, ochii i s-au iluminat brusc, baierile gurii i s-au dezlegat şi am aflat în câteva minute mai multe decât în jumătatea de oră precedentă. Apoi, “mi-o zâs una din tăt sufletul”. Şi, pentru că mi-a plăcut, chiar dacă din punct de vedere al teoriei muzicii ar fi de discutat, “mi-o zâs două” şi pentru înregistrare. “Asta-i viaţa mea!” – au fost cuvinte spuse “din rărunchi”!
Ascultaţi un ceteraş bătrân (vreo 73 de ani), cântând pe vioara cumpărată de copiii-i care muncesc în Anglia:
daurel
26 aprilie 2009
Fain! In tinerete, intr-un sat intre Satu Mare si Baia Mare, la baluri, dupa valsuri si tangouri, feciorii comandau muzicantilor, una romaneasca, populara, … de-a noastra. Muzicantii atacau un ceardas, iar feciorii exclamau transpirati: no, ase, ma! Bucurii!
zamfirpop
26 aprilie 2009
Da! Abia am reuşit, cu greu, să-l conving să-mi cânte pentru înregistrare două melodii! După ce-mi cântase două fără probleme, când am pregătit aparatul să-l filmez … era să se încheie concertul!
Mă bucur că am reuşit … să-ţi fac o bucurie!