Cer scuze pentru neînţelegere

Tocmai am primit un telefon. De la un amic. Entuziasmat, zicea el, de ce a citit pe blogul meu, mi-a turnat o găleată de superlative … exagerate, după părerea mea. Dar, pentru că consider că este necesar, voi cere prin prezenta postare scuze celor care nu mă înţeleg şi voi încerca să mă explic, să mă justific, oarecum. Pentru ceea ce fac.

Voi începe cu o declaraţie şocantă.

Gelu Florea are perfectă dreptate: eu nu sunt un “jurnalist”,

… în sensul în care înţelege el, şi mulţi alţii ca el şi din jurul lui, jurnalismul. Eu am ajuns să scriu la ziare de trei ori: prima oară, prin ’93, din plăcere. Dar … nu a fost considerat necesar modul meu de exprimare, în contrast cu intenţiile ziarului respectiv, şi am renunţat. A două oară, prin 2000, pentru că eram şomer şi se crease o oportunitate, un job de reporter la un ziar judeţean, de care am profitat. Din păcate, curând, ziarul respectiv nu a mai avut nevoie de mulţi dintre cei care colaborau acolo. A treia oară, prin 2006, eram iar şomer şi am aflat de un post eliberat la un ziar din Turda. Am avut un contract de un an. Care, din alte motive decât calitatea scrierilor mele, nu a fost prelungit. Din nou şomer, în loc să-mi văd de treabă, am considerat că unul care mă jignise … totuşi să-l ajut în necaz. Cum a apreciat el gestul meu, este altă poveste, care nu are legătură cu tema acestui material.

Din vară, sunt iar şomer. Doar că acum, aveam deja un blog. Care mă captivase şi îmi dădea posibilitatea să mă exprim, liber, fără nici o îngrădire, aşa cum simt eu din adâncul inimii. Am vrut ca blogul meu să fie o oglindă a ceea ce văd eu în jurul meu. Un fel de ziar online, fără să fie chiar aşa ceva. Să prezint, nu informaţie seacă despre ce se întâmplă în comunitatea în care trăiesc, ci, informaţii prelucrate prin lentila sufletului meu. Deci, nu am intenţionat nici o clipă să concurez cu absolut nimeni. În afară de mine-însumi!

Ce am reuşit? Am reuşit ceea ce-mi spunea un turdean trăitor actualmente în Israel: “blogul tău este globul magic în care eu văd Turda mea”. Sau, ce-mi spune un alt turdean, trăitor temporar în Madrid: “întârziu noaptea la culcare din cauză că nu pot lăsa necitit ce ai mai postat pe blog”. Ori, alte aprecieri similare, care pot fi citite la comentariile postărilor mele. Nu le consider pe toate ne-exagerate, dar mă bucură.

Ce am reuşit? Să speriu! Blogul meu a ajuns la o medie de două sute de vizitatori zilnic. Am reuşit să speriu orgoliile unuia care se crede, se vrea, atât primul, cât şi unicul. E treaba lui. Eu nu sunt, nici mai bun, nici mai rău decât el. Pentru că sunt … altfel! Deci, spaima lui este stupidă prin lipsa justificării. Felul în care a reacţionat, cu invective, cu minciuni, cu scorneli, cu “dezvăluiri” nesusţinute de dovezi, … îl descalifică. Dar, fiecare face cum ÎŞI taie capu’ – aşa cum a spus Pişta!

Ce am reuşit? Să speriu! Pentru că pe blogul meu prezint, cu un dram de spirit civic, realitatea nudă, pentru că spun prea pe şleau ceea ce văd (nu am nici un fel de oprelişte pentru că nu am nici o politică editorială de respectat; nu încasez bani pentru publicitate, deci, nu pot fi lăsat fără banii respectivi; nu am bicicletă, deci, nici nu mi-e teamă că-mi vor lua boii de la bicicletă!), am supărat autorităţile. Am obţinut “dreptul” de a nu-mi mai răspunde la salut “demnitari” care acum şase luni (când aveam gura semi-închisă de faptul că depindeam de pâinea de la ziar) se întreceau să se repeadă la mine cu mâna întinsă, ca să se vadă cât sunt ei de populari! Mare pagubă!

Unii au considerat că merit să fiu ajutat. Primesc mereu informaţii, imagini, lucruri deosebite, pentru a le insera în blog. După gustul meu, în forme împletite cu alte informaţii, le găsiţi în postările mele. În funcţie de dorinţa corespondenţilor, le-am menţionat numele sau nu. Dar, întotdeuna am subliniat când înglobam în postările mele contribuţia altcuiva. Eu nu am preluat de pe youtube sau de pe alte site-uri imagini ori filmuleţe de pe care să şterg însemnele autorului sau pe care să pun marca mea, pentru a lăsa să se creadă că aş fi autorul. Nici nu am ciordit munca colegilor pentru a mă împăuna, ca acarul Păun, cu ce nu am creat eu. Am considerat un astfel de gest a fi sub demnitatea mea! Alţii … au justificarea că îşi câştigă pâinea, utilizînd chestii “fară valoare”, ca onoare, corectitudine, principii, … ca pe un evantai, cu care îţi faci vânt când e cald şi pe care îl arunci la gunoi când nu-ţi mai foloseşte. Decât o astfel de pâine, prefer posmagii refuzaţi de leneş!

Unii au considerat că merit să fiu ajutat. Astfel, am acum un laptop mic, cu accesorii, care mă ajută să lucrez oriunde m-aş duce pe teren. Alţii, au considerat că nu mă pot descurca cu ajutorul de şomaj (între noi fie spus, acesta este cu foarte puţin mai mic faţă de … salariul pe care-l aveam ca “jurnalist”!) şi mi-au trimis bani. Donaţii prieteneşti. Nicidecum “finanţări din partea unui partid”, cum le-a considerat un nemernic, ca să se afle în treabă. Gestul lui este josnic pentru că a intenţionat să păteze gesturi omeneşti, prieteneşti, pentru … a-şi vinde fiţuica cu scandaluri. Dacă nu descoperite, măcar create de mintea lui bolnavă. Am încercat să-i explic. Nu-l interesează. El merge mai departe cu ceea ce ştie mai bine. Spurcă pentru plăcerea aplaudacilor lui? Am ajuns la concluzia că nu mai merită nici măcar să-i accesez blogul. Încă  nu l-am dat în judecată, dar, se pare că insistă şi va trebui să-i fac şi această “onoare”! Eu merg mai departe cu ceea ce ştiu eu să fac. Să încerc să ofer lucruri frumoase. Pentru plăcerea celor câţiva, care sunt în stare să le aprecieze. Nu toată lumea se poate entuziasma de “Oda bucuriei” a lui Beethoven. De-aceea s-au creat manelele.

Bine, dar, atunci, ce fac eu? Fac ce făceam în clasa a IV-a: scriu compuneri. Cu un dram de talent, reuşesc să fac compuneri frumoase. În clasa a IV-a, o lucrare scrisă ad-hoc la un concurs gen olimpiadă, a ajuns să fie evidenţiată pe judeţ. Au urmat altele. Niciodată nu am mers la astfel de concursuri cu lucrări elaborate de-acasă. Pe vremea aceea nu se dădeau diplome cu căruţa, ca acum. Prin clasa a zecea, am reuşit să culeg aprecieri şi de la profesoara din Franţa care îmi corecta lucrările la cursul de expresie franceză, prin corespondenţă, pe care l-am urmat atunci. Acum, fac ce făceam în clasa a IV-a. Doar că, profitând de noile posibilităţi tehnice, agrementez cu imagini, muzică şi filmuleţe, compunerile mele.

Acum, asta fac: fac compuneri pe care le numesc postări şi le arunc pe blog. Spre bucuria câtorva dintre cititorii mei. Ce câştig? Ceva deosebit: sunt mulţumit de ce fac, sunt un om liber, fericit, chiar! Ştiu că, pentru mulţi, este o greşeală de nesuportat, de neiertat, dar …

Nu mi-am dorit niciodată să fiu ca ceilalţi. Am purtat barbă şi plete, am făcut expoziţii de cutii de chibrituri, am coagulat grupuri de colecţionari, am hălăduit pe coclaurile ţării ca auto-stopist, am hoinărit şi prin Europa, când am putut, …

Gelu Florea are dreptate: nu sunt un om “normal”, nu sunt ca toată lumea. Nu mi-am dorit niciodată să fiu un om banal!

Am reuşit, oare? Dacă nu, adaug ceva frumos, ca să mă iertaţi pentru textul lung şi insipid pe care l-aţi citit: ceva frumos, ceva şi mai frumos, ceva foarte frumos, dacă nu va plăcut, încercaţi ceva splendid!

Tag-uri:alegere, anunt, Arieş, artă, avertisment, bicicletă, blazon, blog, concurs, gânduri, informaţie, muzica, opinie, oraş, relaţie, România, Turda, valoare, Zamfir

Posted in: 9 - Gânduri zamfiriene