Traduceri traduse traductibil

Viaţa noastră este plină de expresii şi gesturi convenţionale. Cuvintele, se mai traduc sau nu. Dar gesturile? Multe dintre ele şi-au pierdut de mult sensul iniţial şi au rămas că simple gesturi de politeţe.

Mă tem că …

Dacă întrebi o femeie de la ţară “Acasă ţi-i bărbatu’?”, ai toate şansele să-ţi răspundă “Mă tem că nu!“. Pe de-o parte, „minte”, pentru că nu se teme deloc. Pe de-altă parte, … „minte”, pentru că tocmai a închis poarta în urma lui, când a plecat cu căruţa la târg. Exprimarea este o simplă convenţie, o simplă expresie politicoasă. Dar … dacă întrebi ceva similar pe o Lady, răspunsul va fi, curios!, tot similar: “I’m afraid, not!“. Oare, cine a copiat modul de exprimare? Ţăranca de la Lady ori invers? Când au convieţuit împreună că să-şi preia convenţiile?

De ce îşi dau oamenii mâna când se întâlnesc?

Romanii purtau o toga largă, cu falduri, între care se putea ascunde uşor un junghier ţinut în mână. Când doi romani se întâlneau, întindeau mâinile – încă de la distanţă – spre a dovedi că nu au junghiere în mână. Apoi, îşi dădeau mâinile.

A propos, de mână … Naziştii salutau cu mâna întinsă şi cu palma deschisă, că să arate celorlalţi că nu au arme în mâini, pe când comuniştii salutau cu mâna întinsă şi cu pumnul strâns, în semn de ameninţare …

De unde vine numele de „puntea magarului“

Este vorba de acel procedeu mnemotehnic de asociere mentală a unor termeni pentru o memorare mai uşoara. De pilda: când luna (altă mincinoasă!) are forma literei C, înseamnă că Descreşte, iar când are forma literei D înseamnă că Creşte. Să revenim la “puntea magarului”:

Încă în Evul Mediu oamenii au observat că măgarii (animale deloc neinteligente! când vreţi să urcaţi un deal, urmaţi cărarea măgarului: este cea mai economică din punct de vedere al energiei cheltuite!) refuzau să treacă apele curgătoare, nefiind în stare să aprecieze adâncimea apei şi având teama că se vor îneca. Din acest motiv, oamenii au construit, special pentru măgari, punţi de lemn peste pâraie. În prezent, expresia este utilizată, pentru identificarea procedeului mnemotehnic, pierzându-şi total semnificaţia iniţială.

De ce oamenii se saluta ridicându-şi pălăriile?

Tot în Evul Mediu, numai nobilii aveau dreptul să poarte păr lung, pe care-l ascundeau sub pălării. Oamenii din popor nu aveau dreptul de a purta păr lung, dar aveau dreptul să poarte pălării. Când nobilii întâlneau oameni simpli, aceştia din urmă erau obligaţi să-şi ridice pălăriile, spre a arăta aristocraţilor că respectă instrucţiunile. În caz de nerespectare, erau aspru sancţionaţi. Obiceiul s-a perpetuat în timp, dar s-a metamorfozat, încetul cu încetul, spre a deveni ceea ce ştim astăzi: un semn de salut respectuos şi reciproc.

N.B.: Acum înţeleg, în sfârşit, de ce nu mă lăsau comuniştii să port plete! Dar, eu tot am purtat: pentru că-s de viţă nobilă! Sunt strănepot de-al lui „Popa cu măgaru’” (Am aflat că străbunicul meu se numea Popa Alexandru şi făcea transporturi cu un căruţ tras de un măgar. De-aici, afinitatea „măgarilor” de a se lega de mine?!). Şi de-al lui Corici (de origine sârbă?) din Maghireştii Gorjului. Dar şi de-al Coman-ilor din Lancrăm şi de-al lui Marcu de prin Tăşnad! Mulţi s-au mai adunat pentru mine! Imaginea alăturată este a buletinului de identitate emis în 1988, la preschimbarea celui din 1978, în care barba şi pletele erau mult mai mari. Din păcate, nu am nici o fotografie cu acel buletin pentru care muncisem trei luni să conving pe Condamnatul Miliţiei Turda că e musai să apar pe buletin aşa cum arăt în realitate!

De ce se ciocnesc paharele la băut?

Răspunsul trebuie căutat tot în Evul Mediu. Nu de puţine ori, la mesele comune, unii îşi otrăveau pe furiş duşmanii, punându-le în băuturi prafuri otrăvite. Spre a evita aceste lucruri, oamenii au început să umple cu vârf cănile cu băuturi, apoi ciocneau simultan cănile în aşa fel încât fiecare să capete câte o porţie de lichid de la toţi ceilalţi. Dacă una dintre căni era otrăvită, prin contaminarea intenţionata a tuturor cănilor, erau cu toţii otrăviţi. Riscul devenea prea mare pentru ticălos. Obiceiul a persistat multa vreme în intenţia originară, după care şi-a schimbat, treptat, semnificaţia, ajungând să devină un gest prietenos. Mai ales că se mai şi însoţeşte de urarea: „Noroc!”.

Mi-amintesc cu nostalgie de perioada în care prima mea nepoţică, Iulia, ajunsese pe la venerabila vârstă de … trei anişori. Mă ucidea cu „de ce?”-urile ei. Oricâte explicații i-aş fi dat, tot mai avea un „de ce?” în mânecă. Din păcate, soarta a vrut ca ea să înceteze cu întrebările la numai 16 ani …

Eu mai răspund la „de ce?”-uri. Ca astăzi, când, nu mă întrebaţi „de ce?”, am amestecat ştiinţa mea cu informaţii de la Prietenul nostru de departe, Radu Cerghizan, şi v-am oferit răspunsul la clasica întrebare: „De ce susţin că-s deştept?”!

Tag-uri:alegere, anume, Ardeal, Arieş, blazon, blog, civilizaţie, gânduri, glumă, heraldică, informaţie, Iulia, măgar, Oltenia, opinie, oraş, relaţie, România, Turda, valoare, Zamfir

Posted in: 9 - Gânduri zamfiriene