De ce crezi ca ai intotdeauna dreptate?
Nu e prima oară când, fascinat de modul în care e scris un articol sau de adaptarea perfectă a tematicii la realitatea locală, vă supun atenţiei materiale preluate. Atâta pot pot, atâta fac. Dar, citiţi cu atenţie ce am citit şi eu cu numai câteva minute în urmă la Cafeneaua lui Iocan by Moş Moromete.
De ce crezi ca ai intotdeauna dreptate?
A avea dreptate intotdeauna, a avea ultimul cuvant, a-i inchide gura, a -l face sa amuteasca pe partenerul de discutie in lumea reala sau in lumea virtuala, cunoscut sau necunoscut, pare a fi in ultima vreme o preocupare atragatoare pentru multi oameni. Sa fie oare un fel de refulare, de cautare a unei compensatii pentru diverse frustrari?
A desfiinta pe cineva cu argumente verbale e pentru unii echivalentul unei victorii pe un camp de lupta. Batalia se desfasoara, chiar daca provocarea nu se stie daca a fost sau nu facuta si de cine. Cei doi “adversari” poate sunt pe coordonate temporale diferite, poate nu-si cunosc potentialul, nu stiu ce si cat au de pierdut sau de castigat dar continua.Cel atacat uneori nu poate raspunde, il apara cativa prieteni ramasi fideli, sau daca inca nu a intrat in eternitate, se apara catva timp, cauta contraargumente logice, rationale, civilizate, dar constata ca adversarul e tot mai inversunat, tot mai dornic sa castige, apeland de multe ori la arme perfide, strecurate insidios in cuvinte blajine, politicoase, folosind nu doar propriul camp de bataie ci si campurile altor combatanti neinclusi in lupta dar unde el se ascunde sperand sa nu fie demascat.
Am vazut in ultima vreme (de fapt, din 1989 incoace) multe asemenea tentative de “curatire” a unui “camp de lupta”… de a carui existenta nu stiam sau credeam , in naivitatea mea, ca a fost transformat intr-un parc, loc de distractii sau chiar gradina. M-am inselat. In jurul meu, exceptand dezbaterile politice in a caror intimitate nu vreau sa intru , am vazut cum sunt atacati mari scriitori, pe care nici o revolutie nu are dreptul sa-i clinteasca din loc, si a caror valoare a fost confirmata de timp, cum sunt desfiintati regizori, autori, mai mari sau mai mici, anonimi sau celebri de critici tineri, care nu lasa mai intai publicul, spectatorii, cititorii sa decida ce film, ce carte, ce autor trebuie desfiintat.
Timpul e cel mai bun judecator, se spune, asa ca sa lasam timpul sa-si faca datoria inainte de a da verdicte.
Articol scris de Maria Postu
Orice asemănare cu situaţii de curând trăite … este absolut reală!
Un articol foarte bun al Mariei… Dacă vom reuşi să înţelegem că şi alţii au dreptate atunci totul se poate aşeza pe baze noi ale comunicării între oameni…
# Cristian Lisandru: Din păcate, principiul “cine nu zice ca mine e duşmanul meu şi trebuie ucis imediat“, este obligatoriu de la femeia de serviciu şi până la … preşedinţi (de scară, de organizaţie, de ţară!).
A propos: dacă o cunoşti pe Maria, personal, transmite-i mulţumirile mele.
cat costa timpul ?
# cristian: That’s the question!
Ma bucur ca articolul meu v-a atras atentia, chiar daca nu ati apelat la sursa directa ci la bunul si dragul meu fost elev din cls a IX-a pana in a XII-a, MIhai.Va mai astept pe blogul meu mariapostu.wordpress.com, si pe site-ul lui Mihai cu drag.
# Maria Postu: Am preluat articolul de acolo unde l-am citit. Abia la editare am descoperit link-ul spre autor. Nu l-am eliminat, tocmai din respect pentru autor. Dar … am mai învăţat ceva din observaţia Domniei Voastre. Mulţumesc!
Mă bucur şi de cuvintele de apreciere cu care îl descrieţi pe “bunul si dragul meu fost elev din cls a IX-a pana in a XII-a, Mihai.”.
Sunt sigur că voi accesa blogul Domniei Voastre şi, dacă voi considera necesar să mai aduc cititorilor blogului meu crâmpeie din ce publicaţi, o voi face direct de la sursă.