După 90 de ani: RECVIEM PENTRU EROI

Posted on 26 noiembrie 2009

24


Printre cititorii blogului meu se află mulţi oameni “mai vechi”, care îmi semnalează diferite aspecte de care au cunoştinţă. Aşa am aflat şi de un articol din Făclia (ediţia din 4 august 2009), în care se face vorbire despre un erou.

RECVIEM PENTRU EROI

Duminică, 4 august 1919. Armata Română intră în Budapesta şi defilează pe Andrassy Ut, pentru ca, în zilele următoare, să restabilească ordinea, oprind jafurile şi nelegiuirile săvîrşite de revoluţionarii lui Kun Bela. Cucerind simpatia multor locuitori ai Budapestei în acele vremuri tulburi, Armata Română a redat cetăţenilor drepturile suprimate de bolşevici, contribuind la reluarea cursului normal al vieţii, hrănind, din bucătăriile de campanie,  populaţia sărăcită de evenimente … Regimentul 4 Vînători, format la Darniţa – Kiev, a fost  cel care a intrat primul  în Budapesta şi, iată-l acum, mărşăluind cu mîndrie prin faţa Operei, sub privirile comandamentului român, în frunte cu Geeralul Moşoiu.

Printre conducătorii de companii, emoţionat, şi sublocotenentul Miron Mărie.

Terminase 4 clase primare la Iara, cu calificativul “eminent” , obţinînd  o bursă “Ferdinand Hirsch” de 800 de coroane (pe toată durata studiilor şi a armatei), se înscrisese la Liceul Piarist din Cluj (unde au mai absolvit Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, Petru Maior, Samuil Micu, ş.a.), pe care-l absolvise cu “Inelul Împăratului”. A urmat apoi 3 ani la Facultatea de Drept a Universităţii “Ferencz Jozsef”, studii pe care le-a întrerupt la 15 mai 1915, cînd a fost recrutat. Urmează şcoli de ofiţeri de rezervă la Sibiu, Orăştie, ajunge la Regimentul 50 Alba Iulia, unde comandant la acea oră era Col.Grunberger… Peste ani, “cuceritorul Budapestei” avea să-şi împărtăşească trăirile şi experienţele către fiul său, pe care-l cheamă tot … Miron Mărie, şi care ni le-a povestit , la rîndu-i, în cele ce urmează.

Pagini îngălbenite,  fotograme de viaţă, amintiri estompate de trecerea timpului, 90 de ani de istorie – toate “repovestite”  de fiul bravului sublocotenent Miron Mărie (1895 – 1983), clujeanul de astăzi,  Miron Mărie, veritabilă “arhivă vie”, cel care poartă în amintire sau în înregistrări filmate întreaga istorie a Operei clujene, a celei româneşti şi chiar mondiale …

“De la Orăştie ne-au dus pe front, în Bucovina, lîngă Cernăuţi, unde am dus lupte foarte grele la Toporuţ şi Zarancea; comandant de detaşament era Dănilă Papp, eu comandînd un pluton de români, saşi, unguri şi evrei. După o lună am fost mutat pe frontul italian, la Supramonte, unde am stat o lună şi jumătate în repaus, să ne refacem. Prin munţii aceia circulau trenuri cu roţi dinţate  şi funiculare, dintre care  multe au căzut, făcînd victime şi în rîndul alor noştri. Atunci, în Munţii Alpi, la peste 2000 m altitudine, a fost cea mai grea iarnă din 1900 încoace, iar noi nu puteam face foc, că trăgeau cu tunurile în noi. Englezii şi francezii au venit în ajutorul italienilor, după care a urmat marea ofensivă. La 25 mai am fost rănit la mînă şi picior, într-o luptă purtată pe un teren viran. După vindecare, am primit ordin să iau o patrulă de 8 oameni şi să ocup un “festung” dintr-o trecătoare, la 5 km de Arsiero. Aveam, fiecare, sape, baionete, grenade, cîte o gamelă :  la un moment dat, am pornit în fugă, bătînd baionetele de sape şi gamele şi făcînd un zgomot infernal în trecătoare. Crezînd că cine ştie ce forţe impresionante se apropie, italienii au luat-o la fugă, iar noi am înaintat şi am intrat în Arsiero. Bucuria n-a durat mult: într-un bombardament am fost acoperit de dărîmături, m-au căutat şi m-au găsit fără cunoştinţă, iar cel care m-a dus la ai noştri a fost Alexandru Pop, viitorul mare chirurg. Tot în grupa noastră se afla şi viitorul profesor universitar de fizică, Victor Marian. M-am trezit în spital, la Innsbruck. Ca răsplată pentru luptele purtate acolo am fost decorat cu “Goldene Grosse Medalie”, clasa I, cea mai mare decoraţie de război, realizată din aur greu. Aceeaşi decoraţie a primit-o şi Emil Rebreanu. Slăbit, din cauza rănilor, m-am perindat prin spitale la Belgrad şi Bratislava, iar de acolo la Budapesta …

La 15 august 1916, România a intrat în război şi toţi, indiferent că erau bolnavi  sau nu,  au fost trimişi pe front. La începutul anului 1917 m-au trimis în Bucovina, la Cârlibaba, împreună cu un căpitan, un sublocotenent şi un  stegar, să punem la punct compania şi, unde era vreo lipsă, să intervenim. Am fost la o şcoală de ofiţeri la Hust, după care am ajuns la Huşi, unde făceam instrucţie. În mai 1917 am fost avansat locotenent, m-au trimis din nou pe front, pentru că ruşii declanşaseră o mare ofensivă, dar într-o debandadă totală, aşa că i-am respins. Eram comandantul Companiei 17, Batalionul 31: era o iarnă grea, de crăpau brazii, şi iarăşi nu puteam face foc din cauza tirului inamic. Ca urmare, am trimis înainte doi soldaţi care ştiau ruseşte, s-au înţeles cu ruşii, şi, în final,  am făcut foc şi noi, şi ei. Pînă la urmă am căzut prizonier la ruşi, aceştia m-au dus la Botoşani, la români, unde comandant era un ofiţer din Vechiul Regat, Constantinescu. Întrebîndu-l ce să facă cu mine, ofiţerul i-a răspuns aghiotantului:   Împuşcaţi-l ! Norocul meu a fost că rusul m-a luat cu el. Am trecut Prutul cu el în spate, m-a dus la Moghilev, apoi la Minsk şi ulterior la Darniţa – Kiev. M-am înscris în corpul voluntarilor români şi am plecat spre România,  am intrat pe la Cetatea Albă şi ne-au dat la Regimentul 4 Vînători Roman. La Hîrlău, eu împreună  cu un pluton, am dejucat un complot pus la cale de nişte evrei şi vreo doi ruşi împotriva Regelui Ferdinand, care venise chiar atunci la Hîrlău…  Constantinescu m-a trimis, apoi,  într-o misiune în Rusia, să văd unde au ajuns nişte vagoane cu obiecte de valoare, expediate din România. Ajuns în Rusia, peste cine dau ? Peste ofiţerul Stroilov, care mă recunoaşte şi-l recunosc. În timpul studenţiei la Cluj (1912-1915) ne întîlneam la Casina Studenţilor la Drept. Îl chema pe atunci Stroilă. A fost amabil cu mine, m-a dus în gară şi mi-a arătat cîteva vagoane în care se aflau mobilă, covoare, haine scumpe. M-am înapoiat şi am raportat în consecinţă. Pe cînd eram încă  la Hîrlău,  s-a încheiat pacea cu nemţii, ne-au trimis în Basarabia, pe care am ocupat-o, restabilind ordinea. Apoi am intrat în Ardeal şi, imediat după ce am trecut de Miercurea Ciuc înaintînd spre Odorhei, am purtat lupte  cu armata ungară, care se reorganizase; destrămîndu-se fronturile,  am înaintat împreună cu regimentul meu spre Teiuş, Deva, Orăştie, Sibiu, am eliberat Turda la 18 decembrie 1918. Încă din prima jumătate a anului 1919, trupele lui Kun (Kohn) Bela făceau incursiuni în Ardeal, terorizînd populaţia şi comiţînd crime. (Pe Kun l-am cunoscut la Cluj: era implicat în tot felul de afaceri dubioase. Eu, ca student orfan, eram secretar la  biroul decanului baroului, aşa că eram la curent cu toate). La 20 iulie 1919, după un bombardament intens, trupele lui Kun Bela au trecut patru corpuri de armată prin mai multe puncte, dar Armata română a contraatacat şi, în marea  bătălie de la Fegyvernek, 26 iulie 1919, armata bolşevică a lui Kun a fost distrusă. Am înaintat spre Budapesta cu Regimentul 4 Vînători şi, în conformitate cu ordinul primit, am intrat în capitală duminică, 4 august 1919, şi am fost repartizat la Comenduire. După aceasta am fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” şi am primit 50 de iugăre de pămînt. Regimentul meu împreună cu Regimentul 9 Infanterie, regimente de elită, au făcut de gardă în 1920, la Palatele Regale din Bucureşti. Cînd eram de serviciu, eram invitat, din oficiu, la masă cu Regele Ferdinand. Iar la cină, fiicele regelui erau bucuroase să danseze cu noi, tineri ofiţeri întorşi glorioşi de pe front”…

… După 90 de ani … Noi n-am făcut decît să transmitem mai departe cititorilor de azi  fragmente disparate din această emoţionantă, unică, cîteodată dureroasă  poveste adevărată, devenită de-acum istorie, dar care şi-a avut, indiscutabil, şi clipele ei senine, luminoase. O viaţă de om, o viaţă de erou, căreia generaţiile de după ea sînt  datoare  să-i perpetueze, neatinsă, memoria.

Articolul poartă semnătura Michaela Bocu, care mi-a permis preluarea pe blogul meu. Îi mulţumesc. Vă promit că veţi citi, în curând şi alte detalii despre acest erou de pe meleagurile noastre.

Tag-uri:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Posted in: 59 - Turdeni şi arieşeni