Scrisoare deschisă a Cetăţeanului către Poliţist

Posted on 27 iulie 2008

0


Zilele acestea am întâlnit un fapt deosebit, mai rar văzut pe străzile Turzii: un poliţist întocmea proces-verbal unui contravenient.
Dorind să consemnez evenimentul,  am scos aparatul si am făcut o fotografie.
De-abia de-aici încolo începe partea anormală a poveştii.
Poliţistul m-a luat la rost, supărat pe motiv că „nu i-am cerut voie să-l fotografiez”!
Domnule Poliţist, îţi prezint public scuze că te-am fotografiat tocmai când îţi făceai datoria!

Prietene Poliţist,
sunt un Cetăţean  al unei ţări europene cu pretenţii de democraţie.
Nu ştiu cum te numeşti pentru că nu ţi-am văzut ecusonul cu numele pe piept. Când m-ai luat la rost, m-am emoţionat aşa de tare încât nici nu-mi mai amintesc dacă ai început conversaţia cu banalul ”Buna ziua”. Sau erai şi tu emoţionat!?
Pentru că subsemnatul lucrez ca jurnalist, obligaţia mea de serviciu este să surprind cam tot ce se întâmplă deosebit în comunitate, bune ori rele. Aşa cum a ta este ca eu să găsesc  cât mai puţine nereguli de consemnat.
Nu sunt eu vinovat că eşti pe spaţiul public. Nici că te văd atât de rar. Vina mea este doar că te admir când îţi faci datoria. Aşa cum am obligaţia să văd şi când lipseşti din peisaj ori nu-ţi faci datoria cum trebuie.
Explicaţia pe care mi-ai furnizat-o, cum că „este posibil ca eu să pun imaginea pe cine ştie ce site de pe internet”,  înlătură din start orice sămânţă de democraţie.
Se pare că despre prezumţia de nevinovăţie nici nu ai auzit. Se pare că ai uitat că eşti în serviciul meu, al Cetăţeanului, al celui care furnizează  – prin impozitul pe care îl plăteşte – banii bugetului din care îţi primeşti salariul. Şi cred că eşti plătit tocmai pentru a fi cât mai vizibil. Prin uniforma ce o porţi, prin datoria ce ţi-o faci, prin rezultat – liniştea mea, a Cetăţeanului.
Ştiu,  nu eşti vinovat că avem chiar mai multe poliţii, dar liniştea publică este în suferinţă.
S-a înfiinţat „poliţia de proximitate” şi eu, cetăţeanul, trebuie să merg la sediul poliţiei ca să-l întâlnesc pe aproapele meu. Există „poliţia rutieră” şi eu trebuie să merg cu maşina tamponată la sediul poliţiei ca să îmi dai dovada constatatoare. Mai văd fel şi fel de indicatoare montate pe străzi, indicatoare a căror semnificaţie nu este luată în seamă de nimeni.  Avem şi o „poliţie comunitară” şi cerşetorii mă agresează la tot pasul, peste tot.
Nimeni nu vede maşinile care trec pe stradă cu peste 100 de km/h ori cu boxele duduind mai tare decât motoarele.  Nimeni nu mă vede când trebuie să fac slalom printre maşinile parcate în staţie ca să pot urca ori coborî din autobuz. Nimeni nu mă vede când mă feresc de maşini, ca să nu fiu lovit tocmai pe trecerea de pietoni (!). Nimeni nu aude puzderia de înjurături strigate peste tot, în piaţă, în autobuz, pe stradă, …
Şi în aceste condiţii, mai trebuie să-ţi cer voie să fotografiez strada când tocmai am norocul să te vad şi mă bucur că eşti la serviciu, în trafic, pe stradă!?
Cred că în toată această tragicomică poveste s-a strecurat o mică eroare de înţelegere a regulilor democraţiei.
Poate avem un dram de noroc şi ne va ajuta cineva să înţelegem unde şi a cui este greşeala: a Poliţistului atât de rar văzut pe stradă, în mijlocul cotidianului,  ori a celui care îl fotografiază!?
Prietene Poliţist,
până vom afla răspunsul, îţi doresc şi îmi doresc sănătate şi spor la treabă. Şi semnez:
Cu stimă (reciprocă, aş vrea!)
Un Cetăţean

(pentru conformitate, Zamfir POP)

30-politist-web.jpg