Mănăstirea veche şi nouă a Petridului

În postarea Mănăstirea Petridului, vă promisesem şi alte detalii. Ajutorul mi l-a dat părintele Dorin Sas, care a scris un capitol despre mănăstire în lucrarea sa de licenţă.

Mănăstirea Petridul de Sus

Vocaţia românilor spre monahism este recunoscută şi consemnată de analele istoriei bisericeşti. Mânaţi de dorul unei slujiri continue lui Dumnezeu, renunţând la tot ce le oferea viaţa lumească, s-au îndreptat spre sihăstrii, în pustietăţi, în munţi sau în crepăturile pământului. Mirenii de ieri au îmbrăcat rasa monahală, lăsându-se definitiv în voia Atotputernicului.
Şi-n această zonă la care ne referim mărturiile istorice adeveresc existenţa unui locaş de închinare la Petridul de Sus, pe platoul Muntelui Turzii.

Mănăstirea – istorie

Istoricul Gheorghe Moldovan, originar din aceste locuri, în monografia sa „Muntele Petridului” datează începuturile construcţiei mănăstirii în prima jumătate a secolului XVI, mai precis cu 10-15 ani înainte de 1568. În acest an, regele Ioan Sigismund al II-lea, Principele Transilvaniei, emite un act prin care mănăstirea era obligată să plătească anual o arendă de un taler de aur, un berbec gras şi un stup de albine, Scaunului Arieşului. De ce acest mare tribut, vom vedea în cele ce urmează. Bisericuţa mănăstirii era aşezată în rotonda formată de un fost lac glaciar, având forma de pară. Ioan Sigismund făcuse o împărţire administrativ teritorială dăruind versantul estic al muntelui coloniştilor secui din acest comitat al Scaunului Arieşului. Fiindcă porţiunea de 5 – 6 metri ce formează altarul bisericii intră în cadrul de răsărit al muntelui, călugării de aici se supuneau acestei dări. O delimitare arbitrară, în defavoarea monahilor, impusă forţat de mai marii vremii.
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” menţionează mănăstirea ca existentă abia în secolul XVI. Dar iată o informaţie care vine să sprijine ideea existenţei mănăstirii cu trei secole înainte, mai precis la începutul sec. XIII. Într-un act de cancelarie ce purta data de 6 octombrie 1278 este amintit stăpânul Ţării Hăşdăţii (Terra Hasadat), care-şi întindea jurisdicţia şi asupra mănăstirii sus-amintite. Ori, dacă acesta exista în 1278 ca fiind filie a mănăstirii mamă – Petrid – deducem că aceasta din urmă este construită înainte de 1278, prima dată trebuind să fiinţeze matera, apoi filia.
În anul 1687 Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (1624-1693) trimite cartea sa „Viaţa şi petrecerea sfinţilor” şi mănăstirii Petridului cu o dedicaţie în slavonă. Iată textul tradus:
„Sfintei mănăstiri a Adormirii Preasfintei şi Preabinecuvîntatei Născătoarei de Dumnezeu, Preacuratei şi Pururea Fecioarei Maria din Petrid, am dăruit această carte, pentru ca sfinţii părinţi (n.n. – e vorba de călugării mănăstirii) să mă pomenească pe mine şi pe părinţii mei Leontie şi Maria născută Misira. În anul 7195 (1687), iunie 8 în Striju, pe cînd mă aflam printre străini din pricina vremurilor nepaşnice.” [Smeritul Dosoftei, Mitropolit al Sucevei]
Pe acelaşi exemplar al cărţii mai există o însemnare ulterioară, făcută de o altă mână, tot în slavonă:
“Această sfântă carte, anume Proălog sau Vieîţile tuturor sfinţilor a smeritului Dosoftei Mitropolit de Suceava, se dă întru numele rodului mieu Leontie şi Maria, anume Misira, şi ctitorii sfintei mănăstiri, anume Toader Balica din Sălicea, Căldare Ion, Glava Toader din Petridul de Sus, Guzna Ion de pe Valea Arieşului/lăcuind în Ţara Rusască, şi această carte să nu fie dată în alt loc; cine o va fura ori o va vinde de la mănăstirea Petridului, aproape de cetati Turdei să fie proclet anatema, văleato de la naşterea lui Domnu şi Mîntuitorului nostru Is. Hs. leat 1688.”
„Cele două însemnări, pe lângă faptul că mărturisesc numele părinţilor şi pe cele ale rudelor sale, ctitori la Petrid, afirmă o poziţie socială deosebită neamului său, confirmând interese şi complexe relaţii cu Transilvania, multe insuficient cunoscute încă. Fără a exclude ipoteza originii transilvane a acestei familii în spaţiul românesc, ctitoria transilvană mărturiseşte şi despre vechimea acestei familii şi, indiferent de originea ei, despre o încadrare perfectă în acest spaţiu cultural şi spiritual, fapt confirmat de altfel şi de hrisovul emis de Ştefan cel Mare familiei Papara (rudenii mai îndepărtate ale mitropolitului), prin care li se recunoaşte şi întăreşte, cu toate că locuiau la Lwow, dreptul asupra „moşiilor strămoşeşti”.
Din simpla enumerare a numelor celor care au edificat locaşul ortodox de pe Muntele Petridului, Mitropolitul Justin Moisescu deduce legăturile familiei vlădicului moldovean cu Ardealul şi, probabil, petrecerea unei părţi din tinereţea lui Dosoftei la Mănăstirea Petridului acesta cunoaşte foarte bine toponimia locului). În sprijinul acestei idei vine şi faptul că în biografia lui Dosoftei există o pată albă, mai precis intervalul dintre anul naşterii, 1624, şi 1648, anul călugăriei sale la Probota. Se prea poate ca în acest răstimp paşii să-l fi purtat pe tărâm transilvan, şi o bună parte din tinereţe să o fi petrecut între călugării de pe munte. Tot în acest sens Alexandru Andriescu în studiul introductiv al volumului “Dosoftei – Opere”, spune că mitropolitul a simţit nevoia să facă un dar de suflet la mănăstirea cea mai legată de familia sa. Cunoscând foarte bine nevoile de aici, lipsa materialului didactic, s-a gândit să ajute în felul său aşezământul monastic de aici.
În anul 1601, când marele Voievod Mihai Viteazul este ucis mişeleşte pe câmpia Turzii, trupul i-a fost îngropat pe locul crimei, iar capul dus de oştenii săi credincioşi într-o peşteră din Cheile Turzii. Aici monahii i-au săvârşit în taină prohodul, iar apoi, tot cu ajutorul lor, capul i-a fost dus la mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte (potrivit spuselor lui Iorga).
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, această mănăstire a fost una din puţinele cruţate de generalul Adolf von Bucow de la distrugere, cu condiţia ca preoţii şi monahii de aici să ţină cursuri şcolare pentru tineretul celor trei Petriduri, şi nu numai. Pe lângă şcoala monahală pentru novici, aici era şi o şcoală de carte, de răspândire a învăţăturii, mănăstirea devenind un puternic focar de civilizaţie şi cultură. Ba mai mult, aici se predau şi cursuri de religie pregătindu-se astfel viitorii clerici, pe care ulterior episcopul îi hirotonea. “Românii din Ardeal aveau biserici şi mănăstiri zidite. Aveau preoţi şi vlădici. Reşedinţa şi numele acestor vlădici nu le cunoaştem; vor fi locuit prin schituri şi mănăstiri de la munte. Se aşezau într-un sat şi de aici îşi exercitau drepturile episcopale. Aproape toţi sunt străini veniţi în Ardeal, sfinţiţi în ţările ortodoxe din Răsărit.”.
Mănăstirea ia un avânt deosebit, dovedindu-se un factor deosebit de important în apărarea ortodoxismului şi a românismului pe aceste plaiuri ardelene. Se ţineau slujbe religioase pentru satele din jur, pentru cele de pe Valea Hăşdăţii, multe fiind invadate de religia unitariană. La Înălţare şi Rusalii se făceau aici pelerinaje mari, unde veneau creştini din toată Transilvania, ba chiar şi din Bihor, potrivit istoricului secui Orbán Bálasz.
În 1772 mănăstirea de la Petridul de Sus avea un călugăr, scăpând de represaliile ivite după mişcarea lui Sofronie.
Între slujitorii şi călugării mănăstirii Petrid, pe lîngă cei doi preoţi din sat, statistica Episcopului Inochentie Micu Klein menţionează în 1733 pe “Inocenţius, călugăr”. O inscripţie pe o icoană găsită de Iorga la Petreştii de Sus aminteşte pe ieromonahul Macaria în 1765. Orbán Bálasz menţionează pe „popa Avram”, egumen al locaşului monahal la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar un cronicar din secolul XIX menţionează pe „popa Crăciun”.
Ecourile răscoalei lui Horea ajung şi aici, o parte din călugări sunt alungaţi, iar şcoala de la mănăstire este redusă la tineretul celor trei Petriduri. Sunt sistate şi pelerinajele la mănăstire, fiind considerate de autorităţile vremii ca fiind foarte periculoase (este posibil ca aceste adunări ale creştinilor, în număr foarte mare, cu ocazia hramurilor sau sărbătorilor mai mari, să fi fost prilejul izbucnirii răzmeriţei în aceste locuri. Începând cu veacul XIX, aşezământul monastic de aici este administrat de parohia Petridul de Sus, iar lecţiile de la şcoala mănăstirii au fost predate de preoţi din parohiile vecine.
Mănăstirea avea şi o filie la câţiva kilometri depărtare şi anume, mănăstirea Berchiş. Ea avea o poziţie strategică, fiind foarte ingenios construită, astfel că în caz de pericol, şi în acele vremuri erau destule, călugării de pe munte se puteau retrage aici în deplină siguranţă. Un cercetător contemporan spune despre ea că este fondată în secolul XVII şi a dispărut la sfârşitul sec. XVIII, dar această afirmaţie este anacronică.
În 12 decembrie 1782 împăratul Iosif al II-lea dă un ordin restrictiv ce a avut ca urmare defiinţarea ordinelor călugăreşti din imperiu care duceau o viaţă contemplativă. Urmare a acestui fapt, Episcopia din Blaj, prin vicarul general Igantie Darabant, trimite o circulară protopopiatelor din eparhie prin care solicită o evidenţă a stării şi averilor mănăstireşti. Răspuns la această circulară este şi scrisoarea din 11 februarie 1783 trimisă de protopopul Meheşi Teodor din Cluj Mănăştur. Documentul face o prezentare amănunţită a mănăstirii Feleacului şi a Petridului de Sus. Iată ce avea în inventar la acea oră aceasta din urmă:
Carte Românească: Priholar; Octoih scris cu mâna (probabil copiat de caligrafii de aici); Apostol; Straşnic; Triod; Penticostar; Evanghelie; Octoih; Molitfelnic; Psaltire mare; Liturghier; Acatistier; Ceaslov; Catavasier.
Carte sârbească: Treti Evanghelie; Octoih; Psaltire; Polustar.
Vase liturgice şi veşminte: odăjdii; potir de cositor; două discuri (unul de cositor altul poleit cu argint); linguriţă de cositor; zveazdă (steluţă) de aramă; cinci procoveţe albe şi albastre; antimis cu sfinte moaşte; trei feloane (unul de carton cu flori albe şi două albastre); stihar albastru; patru patrafire (unul albastru, altul galben, unul cu flori roşii, altul cu albe); patru icoane mari; 13 icoane mici; două cruci; un prapor; o cădelniţă; un sfeşnic; un policandru.
Observăm faptul că mănăstirea avea un inventar bogat (tipărituri şi manuscrise – 18 volume), vase şi veşminte liturgice, precum şi icoanele iconostasului, ceea ce ne duce cu gândul la poziţia sa solidă din acea vreme. Pe lângă acestea, documentul menţionează că mănăstirea mai avea pământ de vreo patru merţe , un teren fânaţ de trei cară şi o junincă de doi ani.
„Iară a Petridului, cu cât împrejurul ei îs tot sate şi mănăstirea ei în vârful muntelui sau … şi e în marginea hotarelor acestor sate, care-s împrejurul ei, forte îndemână e tuturor oamenilor aş duce pruncii acolo la şcoală, şi aşa acea mănăstire s-ar putea lăsa pentru şcoală, precum şi satele toate de prin prejur pohtesc să rămâie şcoală, că şi până acum mai tot şcoală s-au ţinut la această mănăstire. Mai iaste o mănăstire la Berchiş, ctitorii ei neuniţi vor şi acuma să o ţie neunită, poate-să lăsa să să strice.”.
Locul pe care se afla era lung de 76 şi lat de 40 orgii (stînjeni). Mai avea agru (arător) de o găleată şi două feldere, fânaţ de şase care şi o pădure”. Mai exista şi o frumoasă grădină în jurul mănăstirii, care a durat până în 1960-1970. În apropiere de satul Petridul de Sus la locul numit „Tău” se aflau moara mănăstirii şi eleşteele călugărilor.
Evenimentele Revoluţiei de 1848 duc la distrugerea mănăstirii. Avram Iancu şi tribunul său, preotul Simion Balint au vizitat mănăstirea, incluzându-o în planurile lor de luptă, datorită poziţiei ei strategice.
După eşecul luptelor din 19 şi 20 decembrie 1848 petrecute între satele Tur şi Comiţig (azi Tureni şi Comşeşti) lăncierii se retrag răsfiraţi la mănăstire, urcând muntele. Auzindu-se acest lucru la Turda, o companie de vânători unguri pornesc să distrugă locaşul. Ajungând aici găsesc totul pustiu, căci combatanţii s-au retras spre mănăstirea Berchişului.” În ura lor, vânătorii ard biserica, şcoala şi celelalte construcţii din rotondă. Clopotul a fost salvat de Oprea Lup, morarul de la Tău care l-a scos din flăcări. Cărţile şi obiectele bisericeşti fuseseră ascunse din vreme printre tufişurile din jur, de către unul din vieţuitori, care nu a vrut să părăsească locurile”. Sătenii evlavioşi, construiesc monahului rămas o chilie, o clopotniţă şi o mică bisericuţă. La el venea Avram Iancu, după eşecul revoluţiei, când pribegea prin aceste locuri. Oamenii, auzind de Crăişorul Munţilor că este sus la mănăstire, îi duceau mâncare cu rândul satului.
Prin 1880 nu mai există nici un călugăr, sus, pe munte. În anul 1889 se mai putea vedea pardoseala bisericii din pietre frumoase, late, iar în faţa ei o cruce mare de piatră. Lângă biserică se vedeau clar fundaţiile edificiului şcolii şi ale micilor chilii călugăreşti.
În perioada interbelică, Dumnezeu trimite în Petridul de Sus un păstor vrednic, ce şi-a împlinit pe deplin chemarea sfântă. Este vorba de eruditul părinte Vasile Sinu. Ajutat de enoriaşi, între 1933 – 1937 reface vechea mănăstire. Tot el, se pare că i-a schimbat hramul în „Schimbarea la Faţă” (înainte fusese „Adormirea Maicii Domnului”), făcând probabil analogie între Muntele Petridului şi Muntele Taborului, pe care s-a petrecut evenimentul biblic menţionat. Sfinţirea mănăstirii a fost făcută în data de 3 octombrie 1937, cu mulţi credincioşi, sobor de preoţi în frunte cu episcopul, cântări, flori şi iz de sărbătoare.
În fiecare an la Schimbarea la Faţă, credincioşii din satele aparţinătoare Văii Hăşdăţii veneau la hram, pe munte. Se pornea cu o zi înainte, cu prapori, cruci, preoţi în frunte. Murmurau rugi şi cântau pricesne, închinându-se la fiecare Sfântă Cruce întâlnită. Şi aşa, pâlcuri şi cete de creştini se înfrăţeau întru mărturisirea aceleaşi credinţe străbune. Noaptea se slujea şi se cânta divin, încât muntele părea un rug de foc, aprins de făclia sufletelor însetate de Adevăr. Se spovedeau preoţilor duhovnici, iar a doua zi se împărtăşeau cu evlavie. După ce ascultau cuvintele pline de duh ale preoţilor şi slujba se încheia, se aşezau pe pajiştea din faţa mănăstirii şi-şi scoteau din traistă merindele. Spun bătrânii care au participat la acele hramuri că în acea zi se mânca peşte, fiind dezlegare cu ocazia Praznicului Schimbării la Faţă. După agapa frăţească, mai înconjurau toată mănăstirea, se închinau şi porneau în imne mariane spre casele lor, ducând în suflet apa cea vie a credinţei, cu nădejde că şi la anul se vor întoarce să se adape la izvorul harului.
În al doilea război mondial mănăstirea e distrusă din nou, iar clopotul vechi a dispărut. Azi, se mai văd urmele fundaţiei altarului şi însemne sumare din mormintele călugărilor de altădată în spatele bisericii.
În rândul mănăstirilor din Transilvania aceasta ocupă un loc de primă importanţă. În timpurile de asuprire etnică şi religioasă ea ne – a reprezentat ca instituţie românească, a ţinut aprinsă flacăra credinţei şi a şcolii naţionale româneşti, a răspândit valorile eterne în strânsă legătură cu celelalte provincii româneşti libere.
Bastion al ortodoxismului, vatră de tradiţie şi credinţă străbună, centru statornic de transmitere a învăţămintelor perene pentru noile generaţii – aceasta a fost mănăstirea Petridul de Sus – Cheile Turzii. Căci în aceste locuri legendare s-a scris o filă de istorie, din păcate, de mulţi neştiută.

Mănăstirea – astăzi

Deşi trecuse aproape o jumătate de secol, cei care au ştiut de existenţa şi importanţa acestei mănăstiri n-au uitat-o, şi în adâncul sufletului lor, voiau să o vadă din nou ridicată, cu turlele spintecând cerul şi să-i audă dangătul de clopot ce cheamă spre împreună rugare. Aşa se face că în 1997 preotul Vasile Ştiopei de la Parohia Oprişani II Turda, ctitor a trei locaşuri sfinte în oraş, se hotărăşte să refacă vechea mănăstire de la Cheile Turzii, secondat de doi tineri studenţi teologi: Rareş Moldovan şi Horaţiu Borza.
Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului Feleacului şi Clujului, prin purtarea de grijă a Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu Anania a făcut demersurile necesare pentru obţinerea aprobării din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Acesta, în şedinţa de lucru din 15 – 16 decembrie 1998, a examinat propunerea ierarhului clujean şi, în temeiul prevederilor art. 76 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române a hotărât aprobarea reînfiinţării Mănăstirii Schimbarea la Faţă din zona Cheile Turzii, judeţul Cluj, cu destinaţie pentru călugări, urmând a se organiza şi funcţiona potrivit rânduielilor canonice, statutare şi regulamentare ale Bisericii noastre. Actul numărul 6247/21 decembrie 1998 este semnat de Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Preşedintele Sfântului Sinod.
Prin donaţiile unui număr de credincioşi s-a creat o bună parte din baza materială şi financiară necesară reconstruirii mănăstirii pe terenul concesionat gratuit de primăria comunei Petreştii de Jos. Ba mai mult, s-a găsit şi un vieţuitor pentru reînceputul vieţii călugăreşti în aceste locuri, în persoana monahului Teofil Popescu, fiu al oraşului Turda. Călugărit la Manăstirea Cozia, la propunerea P.C. Arhimandrit Vasile Flueraş, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Clujului, monahul Teofil a acceptat să se întoarcă acasă, să reînnoade firul unei tradiţii mănăstireşti cu profunde ecouri, aici, pe plaiurile natale. Socotim că peste toate acţiunile omeneşti, a stat, ca o pavăză protectoare Providenţa divină, Care a călăuzit paşii tuturor celor implicaţi în bunul mers al reconstrucţiei locaşului.
Şi pentru ca lucrarea începută să fie dusă la bun sfârşit o echipă de tineri teologi, şi nu numai, în frunte cu monahul Teofil Popescu, având binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu colindă în fiecare duminică satele şi oraşele transilvane pentru a aduna fonduri necesare construcţiei. Participă activ la Sfânta Liturghie, cântă, rostesc cuvinte de învăţătură, iar apoi merg pe la casele creştinilor pentru a aduna obolul fiecăruia, „acel ban al văduvei”, fără de care mănăstirea ar fi doar un gând frumos. Şi cum mărturisea ctitorul cel mare, preotul Vasile Ştiopei, aceşti tineri zeloşi au devenit binefăcători ai sfântului locaş de la Cheile Turzii intrând şi ei în rândul ctitorilor. La ora când scriu aceste rânduri mănăstirea este înălţată, acoperişul fiind deja finisat, iar turlele îmbrăcate cu tablă de aluminiu. Primul corp de chilii este ridicat împreună cu paraclisul, trapeza şi bucătăria. Locul este propice pentru viaţa mănăstirească, la doar un kilometru şi jumătate depărtare de satul Petreştii de Sus, pe dealul numit „La Curmături”. Nu s-a putut construi pe locul vechiului aşezământ din cauza solului şi a condiţiilor vitrege de acolo, deşi aceasta a fost dorinţa iniţială. Probabil acolo se va construi un mic paraclis şi o chilie ce va aparţine de mănăstire.
Prima vizită de lucru a unui ierarh a fost făcută în după-masa zilei de 22 aprilie 1999, când Preasfinţia Sa Vasile Someşanul, Episcop Vicar Misionar al Arhiepiscopiei Clujului, a păşit întâia oară pe aceste meleaguri să vadă ceea ce s-a realizat aici. Însoţit de P.C. Protopop Gheorghe Gotea şi de Preotul Vasile Ştiopei, a fost condus pe munte de creştinii din Petridul de Sus în procesiune, în căruţa cu cai, cu prapori, cruci, alai şi zâmbete în inimi. A văzut ceea ce s-a făcut, a binecuvântat munca şi a îmbărbătat pe lucrători cu cuvinte de suflet, având gândul la ziua măreaţă a sfinţirii, când toate vor fi gata.
Iată că prin ajutorul cerului şi hărnicia oamenilor mănăstirea renaşte pentru a treia oară în decursul vremilor, asemeni păsării Phoenix, din propria cenuşă. Arc peste timp, legătură dintre trecut şi viitor care include şi prezentul, stindard preluat de generaţiile care vin din urmă, mărturia ortodoxă de la Cheile Turzii cheamă de-a pururi prin glasul Mântuitorului din icoana împărătească: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11/28).

Textul de mai sus este un capitol preluat din teza de licenţă a preotului Dorin Sas din Turda, la Facultatea de teologie, secţia pastorală, Cluj Napoca, 1999. Mulţumesc părintelui pentru a-mi fi pus la dispoziţie textul.

Etichetat: gânduri, mănăstire, opinie, Petreştii de Mijloc, Petreştii de Sus, România, Turda, Zamfir

Posted in: 28 - religie