Mai aproape de Polul Nord (1)

Posted on 11 August 2012

0


Convenind cu un lunean, care începe să devină celebru, că-mi va povesti ce şi cum de s-a apropiat aşa de mult de polul Nord, când toţi fug, mai cu seamă, spre Soarele mediteranean, am aşteptat câteva luni … în van. În cele din urmă, mi-a mărturisit că se dă bătut şi aşteaptă interogatoriul meu.

Crochiu de chestionar
Sara bună, lunene, iată, nişte întrebări:
1. De ce ai plecat din Luna, de ce ai plecat din România?
2. Cum ai ales Norvegia şi nu o altă ţară?
3. Cum te-ai adaptat acolo? Ce este ca pe la noi? Ce este total diferit?
4. Cum relaţionezi cu românii de-acolo? Cum te înţelegi cu localnicii? E grea limba norvegiană?
5. Ce faci – de-acolo – pentru Luna, pentru România?
6. Ai intenţia să revii? Când? În ce circumstanţe?

Când a început exodul romanilor, devreme, in anii ’90, mi-am spus ca eu nu voi părăsi niciodată România. Eram, la fel ca mulţi alţi tineri la acea vreme, optimist. Credeam sincer ca vor veni vremuri bune si pentru noi, romanii. Spuneţi-mi naiv, daca vreţi, dar, aşa a fost.
Ei, cu fiecare an care trecea, dezamăgirea era tot mai mare. Vedeam cum societatea se împarte, tot mai mult, intre „şmecheri” si oameni cinstiţi. Iar, eu nu am ştiut, si nu ştiu nici acum sa fiu, „şmecher”, „descurcare”. Aşa ca, având si familie, devenise tot mai greu.
Norocul nostru (si le voi fi recunoscător mereu) au fost socrii mei. Ne-au ajutat mereu, fără sa crâcnească. Omul are insa o limita a suportabilităţii si, in 2000, am ajuns si eu la capăt. Singura ieşire o vedeam intr-o plecare in vest. Spania era, aproape normal, ţinta. Aveam acolo (mai am încă) mulţi prieteni din copilărie, care m-ar fi ajutat sa îmi găsesc de munca.
Nu am vrut insa ca, mai târziu, dintr-un motiv sau altul, sa mi se reproşeze ajutorul primit. Voiam sa reuşesc eu însumi, prin propriile puteri. Un fel de test de capacitate, daca vreţi. Am aflat, de la cel ce rezolva vizele, de Norvegia. Mi-am zis ca voi porni pe calea asta si voi vedea ce va fi.
In decembrie 2000, am plecat. Din păcate (aşa gândeam atunci, insa totul are un sens in viata asta!), in loc sa intru direct la munca, am fost nevoit sa cer azil, pentru a putea ramane in aceasta tara. După câteva luni de stat in campusuri pentru azilanti („lagăr” suna urat!), am găsit de munca la o brutărie, in localitatea in care sunt si acum. Am fost primul roman aici.
Trebuie sa recunosc ca am fost tratat, încă de la început, cu respect. Seful meu, colegii mei, prietenii lor au fost foarte drăguţi si asta m-a ajutat mult in ce priveşte integrarea.
Pentru ca esticilor nu li se acorda azil in Norvegia, in 2002, am fost nevoit sa mă întorc acasă. Nu înainte, insa, de a-l întâlni pe prim-ministrul norvegian de atunci, Kjell Magne Bondevik (întâlnire aranjata de primarul localitatii), întâlnire in care i-am spus ce m-a adus pe aceste meleaguri. Normal ca el, din poziţia lui, nu îmi putea promite nimic, insa mi-a spus sa mă bazez pe ajutorul primarului, cu care era coleg de partid.
M-am întors acasă, pentru a solicita – la ambasada lor – dreptul de şedere si munca in Norvegia, drepturi pe care le-am primit după trei luni. Am revenit in Norvegia, in ianuarie 2003, iar, familia am adus-o in septembrie acelaşi an. Adaptarea nu a fost grea. Am plecat de acasă cu gândul de a face ceva pentru familie, aşa ca acesta a fost motorul care mi-a susţinut activitatea. Sunt un tip deschis si sociabil si asta a fost un real ajutor in plus in vederea integrării.

Pentru că destăinuirea este mai lungă, ca o poveste, depănată la gura sobei, într-o lungă noapte polară, … va continua.

Notă: imaginile mi-au fost furnizate de Alexandru Cuc.

Încă o notă: Constat, cu bucurie, o coincidenţă: acest articol – al 1.600-lea de pe blog – vine ca un omagiu lunenilor de Ziua Comunei Luna. Dacă voi reuşi să ajung, mâine la Luna, veţi afla mai multe şi despre Sărbătoarea lor.

Anunțuri