La gura aerotermei: Et in Roşia Montană ego

Posted on 3 Ianuarie 2014

6


La gura aerotermei,  ca şi la cea a caloriferului, ca şi la cea a sobei de altădată, se spun poveşti. Povestea de mai  jos, am publicat-o cu peste zece ani în urmă, la 3 iulie 2003. Din păcate, este de actualitate şi astăzi.

Et in Roşia Montană ego

Da, şi eu am fost în Roşia Montană!

N-am fost pentru o zi, ca parlamentarii ori academicienii “în documentare”, ci, am avut onoarea de a fi trimis ca activist în Campania ”Salvaţi Roşia Montană”, în cadrul colaborării dintre Asociaţia Ecologistă „Floarea de colţ” Cluj Napoca (AEFC) cu Institutul Român pentru Acţiune, Instruire şi Cercetare în Domeniul Păcii Cluj Napoca (PATRIR), pentru a susţine Asociaţia Aurarilor „Alburnus maior” din Roşia Montană, asociaţia localnicilor care nu vor să-şi părăsească proprietăţile de dragul profitului afacerii nu-ştiu-cui.

Am trăit în vâltoarea evenimentelor de-acolo mai bine de două luni. M-am întors, fizic, la treburile mele din Cluj Napoca. Dar, sufletul mi-a rămas pentru totdeauna alături de roşieni. Dacă Kennedy s-a declarat Berlinez, eu mă declar Roşian!

Recunosc, cu ruşine, că, pe la mijlocul lunii mai, când am plecat de-acasă, nu înţelegeam despre ce este vorba. Nu cunoşteam mai mult decât aflasem din mass-media: cică, ar fi o investiţie de câteva sute de milioane de dolari într-o zonă defavorizată din ţara noastră. Mă bucuram, chiar!
Documentându-mă asupra proiectului, având la dispoziţie informaţii despre intenţiile mărturisite, dar şi despre cele nemărturisite, ale companiei canadiene, discutând cu localnicii, cu geologi şi cu preoţi, cu învăţători şi cu pensionari, dar, şi cu specialişti ai companiei miniere, cutreierând zona cu piciorul, în lung şi în lat, în jos şi în sus, realmente, m-am cutremurat.
Un proiect din care ţara noastră nu prea are de câştigat pe plan financiar. Este vorba doar de plecarea din ţară a vreo 300 de tone de aur şi a peste 1.200 de tone de argint, din ce n-au scos de-a lungul mileniilor romanii, apoi, austriecii şi alţii. Dar, aceştia nu au distrus comunitatea locală, chiar dacă au spoliat-o.

Un proiect care ar afecta serios mediul pe zone largi din Apuseni. Munţii noştri ar avea soarta Kiev-ului: un oraş doldora de vestigii istorice şi arhitecturale, dar, necercetat de turişti din cauza Cernobâl-ului de acum 25 de ani.

Un proiect care ar distruge un târguşor cu zeci de case din secolul XIX, dar, şi galerii miniere de pe vremurile dacilor şi romanilor. Este ca şi cum am accepta nivelarea piramidelor ca să aibă Egiptul câteva hectare de teren arabil în plus.

Un proiect care ar transforma o vale, un mirific picior de plai, într-un iaz de decantare de vreo 600 de hectare, în spatele unui baraj de peste 180 de metri. N-o să credeţi, dar, acest iaz ar fi la nici 2 km de Abrud. Un iaz în care s-ar lăfăi libere milioane de tone de noroaie cu cianuri, fără nici o izolare înspre pânza de apă freatică.
Un proiect care, practic, ar transforma actualele dealuri şi văi înverzite într-o sahară otrăvită!

Un proiect care ar impune mutarea a peste 900 de gospodării din zonă, afectând peste 2.000 de persoane. Un proiect care ar duce la distrugerea bisericilor construite acum două-trei sute de ani de strămoşi, dar, şi a cimitirelor în care îşi află ÎNCĂ liniştea multe generaţii de moţi.
Simpla tentativă de a-ţi imagina cele de mai sus este de natură a cutremura un om cu minim bun-simţ.

Am întâlnit acolo, în creierul munţilor, oameni care nu vor nicicum să-şi imagineze aceste grozăvii. Oameni care nu sunt dispuşi să-şi vândă nici proprietăţile, nici cimitirele, nici vetrele strămoşeşti, nici sufletele pentru ca aurul să se scurgă înspre buzunarele acţionarilor şi investitorilor de aiurea.
Şi au numai dreptatea de partea lor. Vajnici urmaşi ai lui Horea ori ai Iancului, se bat cu toţi pentru peticul lor de pajişte de pe care oile şi vacile le dau hrana şi siguranţa zilei de mâine pentru familie.

Se bat cu toţi, începând, culmea, cu autorităţile locale.

Primarul lor, ales sub sloganul „nu acceptăm nici picior de cangur în satul nostru”, pentru că se credea, iniţial, că va fi o investiţie australiană, acum, … plantează arţari şi pretinde că o face spre binele comunităţii! Deocamdată, este singurul despre care am aflat că ar fi optat pentru strămutare în viitorul sat construit de companie. Consiliul local aprobă planurile de viitor ale comunei, fără nici o consultare a localnicilor. Toţi ştabii judeţului sunt încântaţi de investiţia străină care asigură joburi pentru … toate neamurile lor. Ziarele din Alba Iulia clamează despre bunăstarea care va pica pleaşcă peste Roşia Montană. Am citit chiar într-un cotidian naţional, cu pretenţii de seriozitate, că, în curând, prin octombrie, vor începe lucrările la infrastructura noului sat şi că, până, în primăvară, vor fi gata! Asta, în timp ce la câmpie, unde „iarna nu-i ca vara”, apud Băsescu, şantierele se închid peste iarnă din cauza frigului. Cum să nu-l bănuiesc pe „ziaristul” respectiv de „jeb plin”, dacă este capabil să mâzgălească hârtia cu o asemenea „informaţie”? Pentru banii încasaţi datorită scrierii materialului respectiv, ar trebui dat în judecată pentru „obţinerea de foloase necuvenite”!

Am fost întrebat de un francez: „de ce nu reacţionează comunităţile locale” la aceste agresiuni? Bietul de el, credea că şi în România „vox populi, vox … guvernul”!

Şi, totuşi, roşienii au reacţionat! Şi au făcut-o într-un mod admirabil, nemaiîntâlnit în România: s-au urcat în autobuze şi s-au dus la Bucureşti, să-şi plângă necazul … cântând şi jucând! În 16 iunie, în faţa Teatrului Naţional din capitală, timp de două ceasuri, au răsunat tulnice, taragotul a zâs hore şi moţii au jucat ca la nuntă. În tot acest timp, la microfon s-au perindat personalităţi ale istoriei şi arheologiei care au deplâns tăcerea autorităţilor în faţa sacrilegiului care se pregăteşte, personalităţi ale economicului au arătat că există şi alte modalităţi de creştere economică pentru zonă, durabilă şi ecologică. La microfon s-au perindat şi localnici, între 14 şi 74 de ani, care au rostit la unison aceeaşi cerere: „lăsaţi-ne să trăim în linişte, aici, unde au trăit şi predecesorii noştri”! Zguduitor a fost mesajul unui adolescent care a cerut să fie lăsat să se ocupe de oile şi de vacile familiei, aşa cum face astăzi tatăl său, aşa cum a făcut ieri bunicul său, pentru că el nu vrea să-şi construiască viitorul culegând căpşuni în Spania!

Să vă mai spun că roşienii, la sosirea în Bucureşti s-au închinat mai întâi la mormântul lui Eminecu? … Cine m-ar crede? Dar, aşa a fost! Să vă mai spun că au fost, exact, 118 persoane, în timp ce ziarele din Alba Iulia au vorbit de vreo … 30? Ce importanţă mai are? Să vă mai spun că în tot timpul manifestării nu s-a strigat nici „jos Guvernul” şi nici „să plece străinii”, ci, numai „vrem să trăim în linişte”? Să vă mai vorbesc şi de uluiala jandarmilor care aveau misiunea să asigure „liniştea” şi care, la final, au recunoscut că au cam şomat din cauza modului elegant în care au manifestat roşienii? … Să vă mai spun că reprezentanţii mass-media prezenţi în faţa naţionalului bucureştean au fost, în majoritate, străini? Aţi văzut în presa română! Aşa cum în cele două luni am fost pus în situaţia de a conduce pe uliţele Roşiei Montane echipe de la diferite televiziuni din Germania, din Italia, dar, nu din România! În presa românească „nu dă bine” să scrii acum despre distrugeri de sate. Doar, s-a scris destul pe această temă cu referire la Ceauşescu.

Jur, cu mâna pe inimă că tot ce am scris mai sus este adevărat, este trăit de mine alături de roşieni. Roşienii mi-au făcut onoarea de a mă delega să particip la organizarea transportului şi a acestei manifestări. Am discutat cu toţi aceşti 118 oameni minunaţi şi cu mulţi alţii care au regretat că nu au putut să-şi lase treburile gospodăreşti pentru a veni şi ei la Bucureşti.
Hitchcock a fost un naiv în scrierile sale apocaliptice faţă de realitatea din Roşia Montană. Reţeaua de apă potabilă este la discreţia companiei miniere. Primarul dă din umeri şi spune că totul este bine. Din când în când, câte o foreză mai găureşte câte o conductă şi zone din sat rămân fără apă din cauza … secetei sau a pompelor defecte. Medicul de familie „şi-a vândut afacerea” companiei miniere, asistentei sanitare i s-a desfiinţat postul, iar, dispensarul medical al comunei a fost închis. Primarul îmi spune că nu este nici o problemă pentru că sătenii au fost trecuţi „automat” pe lista unui medic din Abrud. Contactând-l pe acesta, aflu că … el nu ştie aşa ceva! Se zvoneşte că s-ar închide şi şcoala, compania româno-camadiană sperând să reuşească să cumpere destule proprietăţi ca să micşoreze, astfel şi numărul de elevi! Nu-i nimic, datorită spijinului extern, în curând, vor veni medici şi profesori străini să asigure continuitatea asistenţei sanitare şi a învăţământului în localitate.
Compania minieră susţine că nu afectează în nici un fel viaţa localnicilor. Că ei nu fac presiuni asupra localnicilor. Aşa o fi!? Dar, la gardul celor care nu vor să se mute, forezele urlă, drumurile şi gardurile le sunt frământate „din greşeală”, … Toţi inspectorii, de orice fel ar fi, toţi cei care vin să cerceteze, să se informeze despre situaţia din localitate se plimbă cu jeep-urile companiei şi nu observă nici o neregulă. Am avut surpriza să chemăm poliţişti, pentru a constata o încălcare de proprietate din partea companiei, şi aceştia au venit … tot cu aceleaşi maşini. Nu vă mai spun cât am înroşit celularele până am reuşit să-i convingem să vină, totuşi!

La un moment dat, au apărut în comună postere frumos colorate cu imagini din Waihi, o localitate din Noua Zeelandă, unde există o exploatare de aur similară cu cea care se prevede pentru Roşia Montană. Acolo, conform posterelor, cariera este exact în mijlocul oraşului şi totul este minunat. Un adevărat paradis creat tocmai datorită companiei miniere! Am reuşit să intrăm, prin internet, în posesia un articol din presa de-acolo în care se vorbeşte despre un paradis … cam ciuntit: familii mutate cu buldozerul (aţi mai auzit despre aşa ceva?!), despre bătrâni morţi de durere din cauza strămutării, despre o casă care s-a prăbuşit în urma exploziilor zilnice din carieră, despre păsări care nu mai cântă în zonă, despre un râu poluat, despre probleme cu pânza de apă freatică, despre o mulţime de pocese la judecătoria din zonă, … Un adevărat paradis? Să-l aibă ei, acolo! Noi nu vrem aşa ceva pentru Apusenii noştri!

Am trăit două luni la Roşia Montană. Am participat la înmormântarea Ruxandrei Manta, care a murit spunând „nu-i lăsaţi să distrugă satul”! L-am cunoscut şi pe soţul ei, care a rămas să-i continue lupta. Am cunoscut oameni ca Jenu David ori Zeno Cornea, care au jurat să rămâie în Roşia lor până când vor fi duşi cu picioarele înainte. Am cunoscut-o pe Stephanie Roth, o elveţiancă purtând, în toate deplasările ei, tricolorul pe raniţă. Am mâncat la aceeaşi masă şi am stat la taclale cu noii mei consăteni, roşienii. L-am cunoscut pe Puiu Ivăşcan, care a hălăduit ani de zile prin pustiurile Saharei, ca geolog, şi care îţi poate vorbi ore în şir, în perfectă cunoştiinţă de cauză, despre mineritul la Roşia. Am cunoscut oameni îngrijoraţi de prezent, dar, încrezători în viitor, în ciuda a tot ce li se arată în faţa ochilor.
Iar, acum, cunoscând-i, vă pot invita să ne-ntâlnim, peste vreo zece ani, în bimilenara Roşia Montană, ca să depănăm amintiri despre anii de groază, când o companie străină intenţiona să distrugă vetre moţeşti pentru a smulge ouăle de aur din ţara Găinii care a dat numele său unui munte!
Cu ce slogan va fi câştigat premarele de-atunci alegerile, … om trăi ş-om vedea, dacă ne-a da Domnu’ zâle bugăte!

Până atunci, pot spune, fericit, că … Et in Roşia Montană ego!