La gura aerotermei: Popa Balint în 1848

Posted on 10 Ianuarie 2014

4


La gura aerotermei,  ca şi la cea a caloriferului, ca şi la cea a sobei de altădată, se spun poveşti. Povestea de mai  jos, am publicat-o cu peste zece ani în urmă, la 4 august 2003. Din păcate, este de actualitate şi astăzi.

Roşieni de diferite feluri

Regret că trebuie să vă contrazic: nu sunt blamabili nici unii, nici alţii! Nici cei care îşi vând proprietăţile, nici cei care refuză! Este un drept esenţial să dispui cum doreşti de proprietatea ta. Singurii blamabili sunt cei care îi presează pe cei care vor să rămână, cei care îi consideră „duşmani” pe aceştia.

Membrii Asociaţiei Aurarilor „Alburnus Maior” din Roşia Montană consideră că nu este nici o problemă faptul că unii vor să părăsească satul. Important este că sunt mulţi cei care nu vor să plece! Voalat, deocamdată, aceşti localnici „încăpăţânaţi” sunt ameninţaţi cu exproprierea! Pentru ce? Pentru profitul unei firme private? Statul român participă numai cu 19,3% la companie, deci, nici vorbă de „interes naţional” care să justifice expropieri!

În schimb, membrii Asociaţiei „PRO Roşia Montană” îi privesc cu ură pe cei care vor să rămână acolo unde le sunt strămoşii, considerându-i duşmani (nota bene: Asociaţia „PRO Roşia Montană” este o marionetă care îşi are sediul într-o casă proprietate a companiei miniere şi este formată din salariaţi de-ai companiei sau rude de-ale acestora! numai ei sunt cei pe care compania sau autorităţile îi „consultă” când vor să arate că „au acordul localnicilor”!).

În cele două luni, cât am fost în Roşia Montană, am avut discuţii civilizate, în contradictoriu, cu mai mulţi salariaţi de-ai companiei, români sau străini. Totuşi, la plecare, ne-am salutat, ne-am strâns mâinile. Dar, în acest timp, am avut de suportat, personal, injurii şi ameninţări, de la câţiva localnici din categoriile menţionate în răspunsul precedent.
Citez cuvintele lui Eugen DAVID, preşedinte al Asociaţiei Aurarilor: „de-aici au scos aur şi romanii, şi austriecii, şi atâţia alţii, dar, ei nu ne-au alungat, nu ne-au distrus căminele”!

Despre proiect, este greu de spus că s-ar putea realiza cu folos, pentru România, pe vreunul dintre planuri:

– pe planul mediului: se va distruge peisajul, vor fi afectate aerul, apa, natura din zonă şi chiar la distanţă. S-ar putea realiza iazul de decantare de 600 de ha, fără riscul evaporării cianurii sau fără riscul infiltraţiilor înspre pânza de apă freatică? Digul, de 185 de metri înălţime construit din steril, va rezista? De câte catastrofe (vezi Baia Mare în anul 2000!) mai avem nevoie ca să înţelegem?

– pe planul socialului: se distruge o comunitate bimilenară, se afectează şansa dezvoltării durabile, ecologice, pentru cei din viitor, pe o întinsă suprafaţă din Munţii Apuseni. După cei vreo 20 de ani de exploatare, ce va rămâne aici? Ce se va mai putea face pe cele câteva mii de hectare rase şi înnămolite? Un deşert otrăvit, oameni şomeri, un fel de Cernobâl!

– pe planul economicului: se clamează valoarea de peste 400 de milioane de dolari investiţi în acest proiect în România. Să fim serioşi: prima sută de milioane o încasează firmele de aiurea care întocmesc studiile, alte vreo două sute de milionae le încasează firmele tot de aiurea care produc utilajele. Statul român „câştigă” numai faptul că … nu câştigă nici impozite, nici taxe vamale până în 2009! Mai apoi, se alege cu câteva zeci de tone de aur, pe lângă cele peste 300 de tone care pleacă! Proporţia se regăseşte şi la argint. Şi, în plus, se chiverniseşte şi cu riscurile. Imaginaţi-vă că peste vreo zece ani, când investiţia s-a amortizat cu vârf şi îndesat, firma canadiană dă faliment! Ale cui vor fi problemele cu închiderea exploatării şi cu ecologizarea zonei?

– pe planul patrimoniului: casele din secolul XIX din centrul Roşiei Montane vor rezista exploziilor zilnice din cariere? La Waihi, în Noua Zeelandă, nu au rezistat toate! Tocând Cârnicul şi Orlea, munţii străbătuţi de ştiute, şi multe neştiute încă, galerii de pe vremea romanilor şi chiar de dinainte (lucru atesat de arheologi francezi!), cum s-ar putea păstra aceste galerii? Galeriile acestea, datorită vechimii lor, nu mai sunt parte din patrimoniul judeţului ori al ţării, ci, aşa cum a subliniat şi UNESCO, fac parte din patrimoniul mondial!

– pe planul spiritualităţii: ce credibilitate vor mai avea capii bisericilor care vând cimitirele şi bisericile ridicate de strămoşi cu sute de ani în urmă? Pentru ce s-a bătut popa Balint în 1848? Ca să i se risipească în 2004 sau în 2005 mormântul?

Eu vorbesc de pe poziţia de simplu muritor de rând, dar, pentru fiecare dintre aceste planuri, există specialişti şi studii care susţin afirmaţiile mele. Înţeleg că numai o exploatare la zi, de anvergură, poate face rentabilă exploatarea aurului, dar, preţul pe care poporul român trebuie să-l plătească pentru profitul unei firme private este mult prea mare ca să fie … rentabil!

Citez, din nou, cuvintele lui Eugen DAVID: „sunt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra!”